În cadrul secțiunii Întâlnirile FICT, conferința „Literatură și jurnalism — Despre Georgescu și alții”, susținută de jurnalistul Mihai Tatulici (20:00–20:45), a adus pe scenă un dialog franc despre literatură, memorie și transformările lumii publice din ultimele decenii.
Ocazia a fost folosită și pentru lansarea a două volume apărute la Editura Școala Ardeleană: Vin râmele — un roman-reeditare al nuvelelor scrise de Mihai Tatulici între 1971 și 1981 — și Jurnal de pandemie, memorii semnate de Octavian Hoandră. Despre volumul lui Hoandră, Vasile Dâncu a observat că este „una dintre cele mai bune cărți pe tema asta”, apreciere care a deschis pentru public o lectură empatică a jurnalului privind fricile, speranțele și liniștea interioară din timpul crizei sanitare.
Tatulici a recitit în fața publicului traseul editorial al lui Vin râmele: un manuscris respins inițial de cenzură, ținut în sertar trei ani, tipărit în 1993 și vândut în tiraj mare. Autorul a remarcat nostalgia vremurilor în care publicațiile aveau audiențe masive, dar și realitatea actuală a pieței: „Nu mai sunt vremurile în care oamenii citesc orice se scrie. Acum lumea se împarte în două categorii: analfabeți funcționali și analfabeți.”
Mărturisind că se simte „cel mai bine” la Cluj — chiar mai bine decât la Iași, unde a studiat — Tatulici a spus despre sine că nu se consideră, în sens strict, un scriitor profesional: „Scriitorii astăzi nu pot să câștige din scris. Asta e realitatea. Dar scriu în ciuda faptului că nu sunt scriitor — am 30 de cărți, continui să scriu pentru că îmi face plăcere; sunt bine cu mine când scriu. Scriu din plăcere, fără să mă gândesc vreo secundă că ceva scris de mine va face gaura în cer.”
Pe fundalul acestor reflecții personale, Tatulici a prezentat fragmente din proiectul la care lucrează: Despre oameni: Georgescu și alții. Din prefața discuției a răzbătut o constatare dură: „Am crezut că cunosc societatea românească destul de bine — îmi cunoșteam telespectatorii, rudele, prietenii — și am descoperit în ultimii șapte ani că nu e așa. Am descoperit că nu știu nimic despre abisul românesc.”
Ce înțelege Tatulici prin „abisul românesc”? În expunerea sa, acesta identifică o serie de fenomene: personaje publice și mișcări care redefinesc realitatea (menționate în discursul său prin nume și etichete), teorii ale conspirației care circulă viral — „‹cipurile› inventate că s-ar găsi în sucuri sau în mâncare” — și transformarea comunicării sub influența rețelelor sociale. „Aceștia sunt oameni cu care, până acum șapte ani, vorbeam — erau oameni normali”, a spus Tatulici, subliniind că rețelele sociale i-au transformat pe mulți în „ființe foarte ciudate, în oameni care caută răzbunare fără niciun motiv întemeiat.”
Criticul situației publice merge mai departe: sunt oameni pasionați care vor să „schimbe tot sistemul” — o ambiție pe care Tatulici o înțelege, dar pe care o consideră periculoasă atunci când se bazează pe dezinformare sau pe idei „duse cu capul”, care, în opinia sa, fac „servicii” unui climat social tot mai confuz.
Seara a alăturat astfel două povești: una personală — a unui jurnalist care a traversat presă scrisă și televiziune și care își regândește locul în raport cu cititorul de azi — și o reflecție colectivă asupra felului în care ne înțelegem unii pe alții în era digitală.
Tatulici promite că va continua investigația sa asupra „abisului” românesc în viitorul volum, iar discuția purtată la FICT rămâne o invitație la lectură critică și la reflecție asupra condiției publice actuale.
