Eu mă duc la sală de o bună vreme. La aceeași sală. Se numește Studio Flow, dacă vrea cineva să îmi fie coleg/ă de suferință.
Ei bine, aici e o atmosferă foarte faină, de „acasă”. Antrenorii sunt mișto, clienții la fel, e o comunitate. Mai ales că toți ne chinuim acolo să devenim o versiune mai bună a noastră, să fim mai sănătoși, să arătăm mai bine etc. Știți și voi de ce merg oamenii la sală. Bine, în alte părți, unii merg la agățat sau să ocupe aparatele pentru a-și face selfiuri. Însă la noi nu e cazul.
Și, fiindcă ziceam că aici s-a format o comunitate, noi, clienții, ne cam cunoaștem între noi. Mai stăm la povești în scurtele pauze dintre exerciții. Dar de obicei e liniște și fiecare suferă în tăcere. Mai puțin unul. E un domn în jur de 40 de ani, foarte simpatic, mereu vesel, care luminează încăperea ori de câte ori ajunge la antrenament.
Și la început mă bucuram de vibe-ul pe care mi-l transmitea. Râde, face glume, povestește tot felul. Asta până într-o zi, săptămâna trecută. Băi. Nu aveam niciun chef de antrenament. Era și zi de picioare. Și mă chinuiam într-un hal fără de hal să fac genuflexiuni cu o bară de nici-nu-mai-știu câte kile în spate. Și era greu. Și eram nervoasă că mi-e atât de greu. Și îmi venea să plâng și să cobor toți sfinții. Iar omul nostru era acolo și povestea, povestea, râdea, glumea, în timp ce făcea exerciții la rower.
Băi și în momentul acela mă gândeam: „Ce e în neregulă cu tine? Taci, nu mai fi atât de fericit și suferă și tu ca noi, restul!”.
Păi cum? La sală nu vii să râzi, vii să plângi și abia apoi să fii fericit că ai reușit să treci cu bine peste încă un antrenament.
Bianca Tămaș
