O prietenă mi-a trimis o fotografie cu acest citat. Am încercat să îi găsesc sursa, dar nu am reușit. Însă am vărsat câteva lacrimi. De ce? Pentru că oamenii, cu adevărat, sunt ca frunzele. Vin, sunt de un verde crud, apoi în timp se îngălbenesc, cad și se lasă purtați de vânt.
Nu știu de ce se întâmplă asta. Citisem la un moment dat un studiu cum că fiecare persoană poate avea în viața sa un anumit număr de oameni simultan. Cred că era vorba de șapte, dar nu sunt sigură. Când apare cineva nou, altul pleacă. Sau plecăm noi din viața sa, că și noi suntem tot frunze. Eu am avut mulți prieteni în cei aproape 29 de ani de când cutreier pământul. Unii sunt aici de vreo 20 și sper că nu vor pleca niciodată. Alții au stat o lună, alții câțiva ani, alții doar o vară. Cert este însă că m-am bucurat de fiecare în parte. Și uneori îmi amintesc, spre exemplu, de cea mai bună prietenă a mea din copilărie. Nu mai vorbim de mai bine de un deceniu, dar uneori, când îmi amintesc de discuțiile noastre îmi lipsește și totodată mă bucur enorm că a făcut parte din viața mea.
E trist când oamenii se lasă purtați de vânt departe de noi, dar nu cred că trebuie să plângem după ei. Sau, cel puțin, nu prea mult. Ne-au învățat lecții, ne-au adus zâmbete, ne-au făcut să râdem, ne-au șters lacrimi, ne-au oferit o îmbrățișare sinceră. Și ei ar trebui să rămână mereu în sufletul nostru. Fiindcă datorită lor am ajuns cine suntem azi.
Dacă citești acest text, ia-ți un moment și gândește-te la o persoană care nu mai face parte din viața ta și care îți lipsește enorm. Da, știu că ți se strânge sufletul puțin. Dar acum, gândește-te la cinci momente în care te-a făcut să zâmbești și, poate… îi trimiți un mesaj să îi reamintești de unul dintre acele momente.
„Oamenii din viețile noastre sunt frunze. Și, câteodată e toamnă… înțelegi?”, dar și toamna are culorile ei frumoase.
Bianca Tămaș
