Home » Silvia și Jack- Duetul neobișnuit ce cucerește munții

Silvia și Jack- Duetul neobișnuit ce cucerește munții

Scris de: lifestyledecluj

Silvia Boncuţiu. De profesie comunicator, îndrăgostită de natură şi dependentă de aventură. Cu o experienţă bogată în jurnalism şi comunicare, e în permanentă căutare de adrenalină prin intermediul experienţelor şi dornică să afle poveștile oamenilor pe care îi întâlnește, dar şi a căţeilor de care e îndrăgostită iremediabil.

Așa se descrie Silvia, Marketing Managerul Opticlinic MED, dar cei care o găsesc online o știu mai degrabă drept tipa aia care curajoasă urcă pe munte cu un cățel. Recunoaștem onest, nu aveam cum să nu exclamăm și noi un “awww” și să aflăm mai multe despre povestea aceasta frumoasă dintre om, cățelul Jack și munte.

De unde pasiunea pentru munți și escaladă?

Escalada e mult spus, pasiunea mea e pentru trekking. Îmi plac potecile cu poveșți pline de voie bună, iar pe munte le găsesc din belșug. Pe munte, în special pe cei mai înalți sau mai tehnici, te simți mic și insignifiant, îți dai seama cât de stupid e să-ți dai prea multă importanță. Și, poate mai important, îți dai seama cât de puține lucruri sunt cu adevărat importante. Îmi place la nebunie doza zdravănă de curaj de care am nevoie uneori și îmi place aventura. Departe de vuietul orașului, de tehnologie sau consumerism, în „creierii munților” îți dai seama cine ești cu adevărat și care sunt nevoile tale.  

Când ai început să practici acest sport?

Ceea ce țin minte e când m-am reapucat, iar de atunci să fie vreo 10 ani buni. Amintirile de atunci sunt fixate în Padiș, locul în care mă întorc măcar o dată pe an cu aceeași plăcere ca prima oară. Am avut marea șansă să îl cunosc pe Horea Pop (un montaniard adevărat, profesor de turism și orientare sportivă la FEFS UBB), care m-a și învățat cum e cu respectul față de munte și cu miștocăreala esențială când stai o săptămâna la cort, în ploaie, frig și o umezeală care-ți cuprinde și sufletul. Alături de Horea am învățat respectul față de munte, datoria de a păstra natura curată și înțelepciunea de a nu forța niciun traseu, de a conștientiza că muntele mă așteaptă să revin, dar nu mă iartă dacă trec peste anumite limite.

Cât ai investit până acum în echipamente de sport?

Ahaha, asta e un mister și cred că așa trebuie să rămână. Nu mă pricep eu la bani, dar simt că e mai sănătos să nu fac acest calcul. Ceea ce pot recomanda oricui este să nu se zgârcească atunci când își cumpără echipament de munte. Echipamentul potrivit face diferența între o experiență senzațională și una frustrantă. Prietenele mele râd de mine că orice trebuie să fie cu vibram și goretex, e subiectul pe care se râde cu poftă oricând.

Ce greșeli ai făcut la început când mergeai pe munte?

Ce greșeli nu am făcut? Oamenii dragi mie, adevărați profesioniști într-ale muntelui, mă chemau pe trasee înainte de deschiderea lor oficială și îmi spuneau că orice prostie ar putea face un novice, eu o voi face. Orice piatră cu potențial de a se desprinde de pe traseu, eu o desprindeam. Făceam asta probabil din cauza că am fost mereu cu capul în nori, dornică de râs zgomotos, pe săturate. Muntele a fost întotdeauna evadarea mea, locul meu „safe”, în brațele căruia m-am simțit liberă și fericită.

Ce sfaturi le poți da celor care vor să îți urmeze calea și să practice și ei acest sport?

Să găsească oameni care să îi îndrume, care să le insufle dragostea și respectul față de munte. Eu am avut șansa să îl cunosc pe Horea, aka dom`profesor. Dacă fiecare om ar avea un dom`profesor la început de drum, muntele ar fi un loc curat, vizitat de bocanci responsabili și cu un număr minim de accidente. Ca în orice alt domeniu, fără respect și responsabilitate nu te poți bucura de nimic și nu lași nimic bun în urmă.

Care a fost cea mai dificilă urcare?

De departe cea mai mare provocare pentru mine a fost cea din vara aceasta, când am urcat pe Mont Blanc. Am resimțit un frig năprasnic. Toată viața mea, adunată la un loc, nu am resimțit așa frig copleșitor. Pe deasupra, îmi era teamă de traversarea unei porțiuni denumite „Grand Couloir” sau „couloir de la mort”. Mi-a fost atât de teamă încât am spus că până nu îl traversez și la retragere, nu mă pot bucură de summit. Dar rămâne și o experiență de neuitat alături de iubitul meu, o experiență pe care mi-am dorit-o dintoteauna și pe care o voi prețui mereu.

Care din urcări/ escaladări le-ai reface acum, cu mai multă experiență?

Aștept să mă întorc în Himalaya. În 2019 am plecat de capul meu la joacă prin cei mai frumoși munți din Univers, am avut drept ghid local un adolescent pe a-i cărui părinți îi salutam în fiecare seară pe Whatsapp. Am trăit cea mai frumoasă experiență de până acum, a fost primul meu trek solo mai serios. Acum mi se pare joacă de copil, dar în urmă cu doi ani, fără să am experiența din prezent, să plec spre Everest Base Camp de capul meu părea înfricoșător. Am avut atunci un moment în care mi-am spus că viața e prea scurtă ca să nu o trăiesc intens și am hotărât că nu mai am timp să aștept după prieteni să decidă să mi se alăture. Am plecat singură și a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată. Am cunoscut zeci de oameni de pe întreg globul, de la femei care călătoreau singure, fără ghizi, până la oameni de 70+ ani care se bucurau de ce le oferă viața. O lume cu poveși infinite, riscuri aproape inexistente și oameni buni. Cu adevărat buni, nu oamenii frumoși din stereotipurile mass media. Să stai în jurul unei sobe în care ard excremente uscate de yak, singura sursă de căldură, să mănânci ceva legume preparate cât se poate de rudimentar și să împărtășeșți pățaniile avute este cea mai sinceră și veridică experiență.

Cum e să trăiești această experiență cu Jack?

Prefer grupurile mici, foarte mici. Și asta pentru că sunt mai eficiente, mai puțini oameni care vor să se oprească la poze, pauză sau cafea la fiecare pas. Dar asta pentru că sunt eu un cal sălbatic de la Letea, sunt conștientă că au și grupurile farmecul lor. Am un prieten blănos, Jack. E universul meu, de aici și #iliubescdenumaipot, hashtagul lui de pe rețelele sociale. Jack adoră să mergem împreună pe munte, are și un ham potrivit pentru aceste ieșiri. Când vede că sunt cu el în mână, se entuziasmează și fuge nerăbdător spre ușă. Iubește să zburde liber prin natură, a rezistat fără probleme la o tură de anduranță de Bâlea Lac – vf.  Moldoveanu și retur într-o singură zi. Jack are aproape toate vârfurile de peste 2.500 de metri făcute, a venit cu mine la schi prin Predeal, dar și la schi de tură în Vlădeasa. Îi place teribil de tare să stea în natură, iar când simte că nu poate sau că a obosit se cere singur în rucsac. Are tratament VIP, oricând vrea poate sta în rucsac cu boticul afară și să admire peisajul de la înălțime. Chiar dacă e un bichon, prima lui ieșire după vaccinuri a fost în Padiș, așa că eu am spus că e ciobănesc de Padiș. Chiar nu e deloc chinuit, nu vine pe traseu din ambiția mea, ci pentru că realmente îi face plăcere.  

Ce mănânci și ce bei că să rezișți până la final? Dar cățelul?

Mănânc relativ puțin pe traseu, la început îmi duceam tot felul de ciocolățele și sandviciuri de parcă venea sfârșitul lumii. Acum nu prea mai simt nevoia. De băut beau apă, am apă suficientă încât să o împart cu Jack și să ne ajungă. Dacă nu uit, îmi pun și o cafea cu lapte. Doar cafeaua e viață, nu? 😊 Dacă pentru mine pun de obicei niște fructe uscate, pentru Jack am întotdeauna în rucsac o conservă sau două, în funcție de lungimea traseului. Când ajungem pe vârf, Jack își savurează conserva. E recompensa pentru comportamentul exemplar, e un pufos destoinic și sunt mândră nevoie mare de el.

Nu ți-e frică singură pe munte?

Rareori merg singură, însă răspunsul este NU. Nu e recomandat să mergi singur pe munte, asta e o regulă clară. Oricând se poate întâmpla orice și dacă ești singur, în zonă fără semnal, nu poți cere ajutor. Când am fost singură pe trasee, am făcut-o în zone pe care le cunoșteam foarte bine. Partea bună e că oamenii care merg pe munte sunt, încă, în mare parte, oameni de bună credință. Montaniarzii au întotdeauna o vorba bună și un sfat prietenesc. Oamenii muntelui nu se vor da niciodată în lături de la a ajuta pe cineva, iar asta ne lasă să sperăm că mai e loc să avem încredere în umanitate.

Planuri pentru următoarea perioada de cățărat?

Matterhorn urcat din partea italiană, un trek nou în Himalaya, în Annapurna, iar K2 basecamp rămâne marea mea dorință, e pe bucket list.

0 Comentariu
0

Related Articles

Lasă un comentariu

Acest site foloseste cookies . Vrem să ne asigurăm că esti ok cu politica noastră, dar poti opta sa nu fii. Sunt de acord Citeste mai multe

Privacy & Cookies Policy